Scrisori către Dora – Facsimile sentimentale

Postuma

Date octombrie 21, 2013

 

Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea a organizat lansarea de carte Scrisori către Dora – Facsimile sentimentale, apărută în 2010 la Editura Andrew Focşani şi  tipărită cu sprijinul instituţiei noastre. Editorul şi prefaţatorul acestei cărţi este domnul Ioan Codreanu – legatarul testamentar şi nepotul scriitorului Leon Kalustian.

Acestă carte cuprinde „22 de scrisori  ale lui Leon Kalustian către Dora Aronovici, scrise în perioada 1932-1933, păstrate, poate printr-o minune… intenţionată, pe care le-am găsit în puţinul rămas din arhiva sa. Citindu-le, am avut revelaţia unei imagini complet necunoscute mie.

L-am descoperit cu emoţie, după fiecare cuvânt, într-o ipostază a vieţii, normală  alminteri…

Sobrietatea, mărturisirea conştientă a sentimentelor, lirismul decent, dar profund, logica, adâncimea ideilor şi pertinenţa argumentelor  fac să dispară intimităţile de budoar, cu care de regulă ne putem întâlni în scrisorile de dragoste. ” după cum scrie nepotul scriitorului în prefaţa cărţii.

„Instituţia bibliotecii s-a implicat în dezvăluirea personalităţii scriitorului şi publicistului, începând de la constituirea Fondul Leon Kalustian şi continuând firesc cu toate care au decurs din aceasta şi care au făcut să se contureze şi să aducă în prezent profilul marcant al acestei personalităţi.

Vă invităm, aşadar, să descoperiţi alături de noi, această carte, carte – document care îl dezvăluie uşor şi cu delicateţe pe OMUL Kalustian, personalitate care a marcat istoria Focşaniului de altădată.”– (Teodora Fîntînaru – Director)

Vă aşteptăm joi, 28 octombrie ora 12.00 la Secţia pentru Copii şi Tineret a Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu”, unde este amplasat şi bustul publicistului Leon Kalustian, pentru a participa la această lansare care contribuie la  memoria afectivă a oraşului Focşani.

 

Cuvânt lămuritor

 

La 24 ianuarie 2010 s-au împlinit 20 de ani de la moartea ziaristului și publicistului Leon Kalustian. M-am tot gândit cum să scot această zi din hățișul aducerilor aminte și s-o pun într-un chenar. După îndelungate ezitări și deliberări cu mine însumi, am considerat că un tribut adus dragostei, ca esență a vieții ce ne este dată s-o trăim, ar fi cel mai potrivit gest. De aceea, chiar dacă această alegere a mea li se va părea unora cel puțin ciudată, am hotărât să încredințez spre publicare, pentru prima dată, 22 de scrisori ale lui Leon Kalustian către Dora Aronovici, scrise în perioada 1932-1933, păstrate, poate, printr-o minune… intenționată, pe care le-am găsit în puținul rămas din arhiva sa. Citindu-le, am avut revelația unei imagini complet necunoscute mie. L-am descoperit cu emoție, după fiecare cuvânt, într-o ipostază a vieții, normală altminteri pentru orice om, la care, mărturisesc, nu știu de ce, dar nu m-am gândit niciodată: la vârsta de 24 de ani, îndrăgostit, confruntat cu freamătul propriilor sentimente, cu neprevăzutul, cu nesiguranța, cu despărțirile și împăcările, cu teama Dorei de a nu păși în gol într-o relație cu un bărbat mult mai tânăr…

Într-o scrisoare trimisă Dorei de sora ei, Cécile, aceasta consemna (…) „Revin acum la amicul K. Nu la el propriu-zis, dar numai ca să-ți spun că, dacă vrei să ai ceva și de la viață – și tu vrei doară atât de mult – trebuie să nu-ți pară rău de nimic, nici de o prostie pe care ai făcut-o. Fiind singură, nu poți decât să observi, dacă ai vedea, cine se uită, ce fel și cum procedează cele mai bine femei ca să aibă în societatea lor un băiat, chiar pentru o simplă primblare, ai vedea că așa-zisa mândrie a noastră – a ta în special – e pură sensibilitate patologică.‟ (…)

Până la urmă, cei doi s-au căsătorit în anul 1933.

Se știe că, prin natura profesiei, Leon Kalustian s-a aflat în miezul sau în apropierea multor evenimente petrecute în perioada interbelică. Farmecul personal, eleganța comportamentului și a ținutei, inteligența și rafinamentul său i-au asigurat accesul și libertatea de mișcare în cele mai înalte cercuri ale societății, dar și în cele mondene, unde, de fapt, nu și-a găsit pe deplin locul niciodată. Poate și din această cauză căsnicia lor a cunoscut o evoluție sinuoasă. Rezistând seismelor conjugale, cei doi au rămas, totuși, împreună, înfruntând vremurile…

În timpul detenției lui Leon Kalustian ca deținut politic, Dora a divorțat formal, ca să poată rămâne cu două camere în apartamentul în care locuiau, unde Spațiul Locativ avusese grijă în acei ani să mai înghesuie alte familii. De asemenea, a intentat și câștigat un proces de scoatere de sub sechestru și salvare de la vânzarea publică a unor bunuri, ca fiind ale sale.

O suferință nedreaptă, care a imobilizat-o în casă, a făcut ca ultima perioadă din viața acesteia să fie deosebit de grea . Pentru a nu fi îndepărtat de la îndeletnicirile scrisului, la care se întorsese după o lungă și dramatică întrerupere impusă (era perioada colaborării la revista „Flacăra‟ și a publicării volumelor „Simple note‟), una din surori și fratele au stat pe rând la București, asigurând asistența pentru Dora și menajul de fiecare zi. Cea de a doua soră pregătea acasă, la Focșani, mâncarea și cele trebuincioase traiului, care ajungeau săptămânal în Capitală cu ajutorul unor „curieri‟ binevoitori. Trebuie menționat aici și ajutorul prietenilor, atât cât le-a stat și lor în putință.

Ce ciudate și întortocheate pot fi, câteodată, neștiutele poteci din noi, pe care cutreieră în voie sentimentele!…

Moartea Dorei, în vara anului 1983, l-a afectat profund și a declanșat transformarea treptată a flăcării sale interioare într-o pâlpâire din ce în ce mai slabă. (Stă mărturie, între altele, subțirimea ultimului volum din „Simple note‟.) Apatia, blocajul psihic și mental s-au accentuat după moartea fratelui, în 1985. Izvorul inspirației s-a întors în apa vie din adâncurile freatice ale memoriei. Puterea de creație a slăbit. Pe masa de lucru au rămas foile albe ale proiectelor nerealizate, așteptând zadarnic cuvintele, pachetul de țigări și cana cu cafea…

De altfel, spre sfârșitul vieții, Leon Kalustian s-a retras la Focșani, unde a rămas pentru totdeauna, fiind ocrotit și îngrijit de cele două surori.

Mareea neagră a bolii de care suferea de mai multă vreme i-a cuprins încet-încet tot trupul și, după ce i-a înghițit și ultima fărâmă de viață, i-a eliberat sufletul, la 24 ianuarie 1990…

***

          O particularitate a acestor scrisori este aceea că nici una nu începe cu formula clasică de adresare, fapt ce conferă textului o oralitate specifică, o putere sporită a gândurilor și simțămintelor exprimate. Unele scrisori sunt datate, altele nu, parcă sfidând timpul prin perenitatea conținutului. În lipsa criteriului strict cronologic, pentru acestea din urmă am propus o încadrare în timp, bazată mai mult pe logica interioară a textelor și pe conexiunile ideilor și faptelor sugerate de cuprinsul lor. Caligrafia impresionează prin frumusețea liniilor și a contururilor literelor, amintind de vechii copiști. (Spre bătrânețe, mâna, prizonieră și ea a timpului, i-a transformat scrisul în ascuțimi de stâncă…)

La transcriere am folosit ortografia în vigoare înaintea elaborării de către Academia Română a ultimelor recomandări și norme în materie. Am respectat formele de limbaj, pentru a păstra parfumul, stilul și modul de exprimare ale lui Leon Kalustian, proprii epocii respective. Am modificat, pe alocuri, punctuația în cadrul propoziției. Persoanele menționate în unele scrisori sunt prieteni și rude din partea Dorei.

Sobrietatea, mărturisirea conștientă a sentimentelor, lirismul decent, dar profound, logica, adâncimea ideilor și pertinența argumentelor fac să dispară intimitățile de budoar, cu care, de regulă, ne putem întâlni în scrisorile de dragoste.

Pentru aceste motive, înfățișându-le publicului, consider că nu am comis o indiscreție sau o impietate, ori că am adus o atingere postumității lui Leon Kalustian. Am încercat, doar, să dau la o parte o draperie de mătase grea, trasă peste un moment de tinerețe, ca să răzbată lumina, spre o mai bună înțelegere a sa, ca om, mai ales de către cei ce au întipărită în memorie doar imaginea lui din urmă – o persoană în vîrstă, marcată de vremurile potrivnice, străbătute, care își purta cu demnitate suferința, ducând cu sine visele și năzuințele frânte brutal și care a oferit oamenilor totul, necerând în schimb, nimic, nimănui.

 

Ioan Codreanu

Leave a Reply