Leon Kalustian – însoţitor de-o viaţă al condeiului

Pentru a-l cunoaşte mai bine pe  Leon Kalustian, ne întoarcem în timp, într-o perioadă plină de frământări din istoria României, transpusă cu mult talent literar de către jurnalistul Kalustian în presa vremii. Credincios idealurilor democratice şi asumând principiile politice ale stângii democratice, armeanul de la Focşani nu va ezita nicio clipă să asume cu seriozitate meseria de jurnalist, care, în cazul său, s-a transformat în vocaţie.

Portretul de mai jos al publicistului Leon Kalustian l-am creionat în urma lecturării cu atenţie a articolelor publicate de el în presa vremii. De la bun început se cuvine să mărturisim faptul că am avut parte de o lectură vie, savuroasă, care ne-a oferit o altă perspectivă asupra perioadei dintre cele două războaie mondiale, mai proaspătă, mai plină de înţeles şi, de ce să nu spunem, mai critică decât acea imagine adesea idilică pe care ne-o formasem despre România de după Unirea din 1918. Este adevărat, gândul nostru a însoţit articolele publicate de Kalustian în intervalul 1936-1938, perioadă a resuscitării naţionalismului agresiv, xenofob, care a culminat cu izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial.

Publicistica lui Kalustian îngemânează o largă paletă de subiecte, de la cele politice, social-economice şi religioase, la cele mai personale, mai intime, precum starea tânărului sau a omului nevoiaş. Trebuie să subliniem faptul că avem în faţa noastră un om cu convingeri de stânga, dar este vorba de stânga democratică. Acest lucru este cu atât mai meritoriu, cu cât, după cum se ştie, una dintre crudele alternative aşezate în faţa intelighenţiei româneşti şi străine în anii 30 o reprezenta îmbrăţişarea ideilor extremei drepte sau pe cele ale extremei stângi. Kalustian şi-a păstrat sângele rece, a avut curajul să privească spre cerul democraţiei, cu imperfecţiunile ei – scăderi pe care nu le cruţă în analizele sale -, asumând aşadar valorile luminoase ale culturii umanităţii. De altfel, Kalustian demonstreză o bună cunoaştere a spaţiului cultural şi politic francez, în articolele sale vorbind de multe ori despre situaţia Franţei. Dar nici Germania nu îi este străină, cu derapajul său nazist, pe care autorul nu ezită să-l critice acid. Este un act de curaj, pentru că, asumând o poziţie publică antifascistă, Kalustian nu este un visător, dimpotrivă, fiind extrem de lucid de pericolul iminent la care se supune – riscul de a intra în vizorul cel negru şi ucigător al Gărzii de Fier. Spre a ne face o idee despre acest apărător al democraţiei, într-o epocă a extremismului politic, ne permitem să redăm un fragment sugestiv: „Ca doctrină, fascismul speculează tot ce e mai primar în noi. El provoacă, asmută şi propagă – ca un incendiu căruia nu i se poate pune stavilă – ura, prigoana, răzbunările. El nu construieşte, ci subminează. În Europa sunt două state fasciste: Germania şi Italia. [..] Ce este el [Hitler] decât un apologet al instinctelor, care face să conserve fiara din individ?” [în Zorile, anul II, nr. 285, februarie 1936].

În acest context, Kalustian acuză Garda de Fier de faptul de a fi introdus, în spaţiul românesc, „terorismul [ca] practică politică”: „în afară de latura mercantilă, Garda de Fier şi-a zămislit din asasinat o armă politică. Nu le împărtăşeşti ideile – fiindcă nu le au – eşti proscris. Te ridici cu vehemenţă şi onestitate împotriva anarhismului, eşti trecut pe lista neagră”. A fi trecut pe lista neagră însemna a urma să fii asasinat, aşa cum au şi fost mulţi români, atât de elită, cât şi oameni de rând.

Leon Kalustian este un fin observator al societăţii româneşti, mărturisind faptul că a ales să devină ziarist pentru că a simţit că are ceva de spus în societatea românească, societate care, în viziunea sa, merita să iasă din negurile primitivismului politic şi ale sărăciei: „cum am devenit ziarist? Nu ştiu. Poate fiindcă am crezut că aveam ceva de spus care trebuia spus cu orice preţ; poate peisajul vieţii noastre politice invadat de mistificatori şi de demagogi care îşi făcuseră o predilectă victimă din mulţimea anonimă; poate  o nevoie organică de a denunţa vindictei publice impostura şi necinstea, făţărnicia şi minciuna, fără de legea şi abuzul; poate fiindcă jinduiam după un climat mai propice visului…”

Leon Kalustian s-a slujit de talentul său pentru a vorbi în numele oamenilor simpli, de la oraş sau de la sat, al celor obidiţi şi nedreptăţiţi: „mizeria a biruit opincarii, recolta nu mai are preţ; […] vitele crapă de foame; ugerele nu mai dau lapte; mortalitatea e într-o creştere înspăimântătoare; pelagra face ravagii şi zi de zi crucile de lemn se ridică, umile şi tot mai multe, în satele şi cătunele româneşti, agenţii fiscului, însălbăticiţi, îşi execută fără milă birnicii […]”; „O patină majoră de gris, o încărunţire prematură s-a aşternut peste ele [peste oraşele de provincie, n.n.];  uliţele sunt pustii; gardurile putrede au căzut peste grădinile vraişte şi uscate; caldarâmul este pretutindeni hârtopat”.

În acest context, Kalustian nu poate fi decât acid cu „domnişorii de la Bucureşti”, care-şi fac veacul prin localurile capitalei, loviţi de hedonism şi petreceri deşănţate.

În articolele sale revine problema sănătăţii publice, jurnalistul atrăgând atenţia asupra stării precare de sănătate a celor nevoiaşi, România confruntându-se cu mortalitatea infantilă şi având o populaţie grav bolnavă, care nu beneficiază de asistenţă medicală din partea statului, mai cu seamă în zona rurală, unde situaţia este cu adevărat strigătoare la cer.

Kalustian are privirile îndreptate şi asupra viitorului, presimţind urgia care va fi să vină peste Europa: „nu sunt de natură să ne bucure şi să ne liniştească vremurile pe care le parcurgem. Am putea spune chiar – fără teamă de greşeală – că străbatem o perioadă de febră socială şi de neastâmpăr colectiv, în care nici un deznodământ nu ne mai poate surprinde, nicio atitudine nu mai poate emoţiona, nici un gest – oricât de licenţios şi de sfidător ar fi el – nu mai e capabil să stârnească revoltele […], să provoace o legitimă şi elocventă îngrijorare, ca să pună stăvilar dezmăţului, ororilor, carenţelor, ce mărşăluiesc într-un ritm nebunesc”.

Jurnalistul Leon Kalustian ne-a lăsat impresia că scrie la timpul prezentului continuu, articolele sale păstrându-şi prospeţimea şi, mai ales, trăinicia adevărului exprimat. Am descoperit un om lucid, îndurerat de soarta celor mulţi, atent la pulsul României, pe care şi-ar fi dorit-o prosperă, bine guvernată şi democratică.

 

Bibliotecar  Adrian Ţiglea

happy wheels

2 Responses to “Leon Kalustian – însoţitor de-o viaţă al condeiului”

Leave a Reply